Şi moartea venea mov.
Pe un perete de cerneală în care se reflecta nesfârşitul, am desenat cu bucăţi mici de cărămidă destinul unui veac alb. Pe un perete de clipe în care dormea mânia, am stropit tăcerea sinistră a spaţiului. Pe un perete din cioburi de apă tulbure în care se scurgea fumul, am zidit cu o pană povestea nimănui. Pe un perete de mlaştină din care creştea timpul, am scris cu beţe de scorţişoară tot ce nu gândeam.
În tavanul din ace de seringă am tras cu praştia ochii nefiinţei. Podea nu aveam. Doar o pânza de păianjen din care nu mai puteam să ies. Sub mine era nici măcar nimic.
Aşa că am stat acolo, neavând unde, pe unde şi cum să ies. Timp de 5 zile m-am pierdut treptat, parcă alunecând, în propriul fund de ochi. Am auzit cu terminaţiile nervoase ale degetelor mici de la picioare toată muzica clasică ce va exista vreodata. În vârful limbii am pipăit un rif de chitară sfâşiat de sunetul unei viori roşii.
În rotocoale de fum albastru îngheţat vedeam cu obrazul drept pereţii capitonaţi ai craniului meu părăsit de orice fir de oxigen.
Draperii grele din catifea verde închis, un divan la o fereastră ovală, un scaun balansoar ce scârţie încet, un pat niciodată aranjat şi duşumea scrijelită e decorul camerei minţii mele solitare.
Înghesuit sub pat mi-a trecut prin colţul gândirii să scriu suprarealism. Aşa că am scris.
Suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism suprarealism.
Prin uşa grea cu clanţă de porţelan pictat cu flori albastre, paşii se auzeau ritmic şi moartea venea mov.
Anca Ivănică 